Alienarea parentală este un subiect relativ recent dezbătut de profesioniștii din domeniul sănătății mintale. Aceasta poate fi identificată la copii mai mici, adolescenți, adulți care au divorțat sau adulți ai căror părinți au divorțat în copilăria lor.
Psihiatrul newyorkez Richard Gardner (1987) a introdus, în domeniul expertizei psihologice (forensic psychology – child custody evaluation) termenul „sindromul alienării parentale” (parental alienation syndrome).
Dr. William Bernet a propus grupului operativ de redactare a DSM-5 următoarea definiție pentru tulburarea de alienare parentală: „Stare mintală a unui copil, de obicei ai cărui părinți sunt angajați într-un divorț foarte conflictual, care este puternic aliat cu un părinte și respinge relația cu celălalt părinte fără a avea o justificare legitimă”. Asociația Americană de Psihiatrie a decis ca alienarea parentală să nu fie inclusă în DSM-5 ca o tulburare sau un sindrom. Motivul principal, declarat de dr. Darrel Regier, vicepreședintele grupului de redactare, a fost acela că „alienarea parentală nu este o tulburare a unui individ ci este o problemă de relație părinte-copil sau părinte-părinte, iar problemele de cuplu în sine nu sunt tulburări mintale”.
Copiii alienați își exprimă respingerea față de un părinte și refuză categoric contactul cu acesta, fără ambinvaleță(1). Părintele respins de copil nu are deficiențe parentale severe, nu a fost abuziv cu copilul lui și, prin urmare, putem spune că percepția copilului este nerealistă și semnificativ distorsionată. Johnston & Kelly (2001) menționează, despre părinții respinși, că aceștia se încadrează într-o gamă largă de la „marginali” la părinți „suficienți de buni” sau părinți „mai buni” decât majoritatea celor care nu au istoric de abuz abuz fizic sau emoțional asupra copilului. Cu toate acestea, autorii menționează că poate exista un sâmbure de adevăr în acuzațiile făcute de copii față de părintele respins, însă viziunea copiilor este extrem de negativă, iar sentimentele acestora sunt semnificativ distorsionate și prezintă reacții exagerate.
Johnston (2003) afirma că „Alienarea este cauzată de factori sistemici multipli ca, de exemplu, denigrarea părintelui respins de către celălalt părinte; părintele denigrator nu manifestă empatie și suport față de nevoia copilului de a menține relații cu ambii părinți, stil parental dur/rigid”.
Copiii alienați sunt, de obicei, mai tulburați, cu mai puține competențe sociale, dependenți, au stima de sine scăzută și o percepție slabă a realității. Acestora le lipsește capacitatea de a fi ambivalenți și sunt predispuși să se implice în relații încurcate/dificile care tind să se rupă (Johnston & Rosbery, 1997; Kelly & Johnston, 2001; Warshak, 2001, 2003). Kopetski (1998) menționează că toți copiii alienați, indiferent de vârstă, prezintă următoarele simptome: atașament anxios sau anxietate de separare; distres neobișnuit atunci când este mutat de la un părinte la celălalt; tulburări de somn; izolare socială; devin rigizi și disprețuitori; dezorganizați; se izolează social; capricioși; au stimă de sine scăzută; rigiditate cu privire la opinia sa față de părintele respins și refuză orice informație care nu-i confirmă ideile sale.
Lorandos, Bernet și Sauber (2013) au revizuit și adaptat criteriile realizate de Garder (1985, 1992, 2006) pentru diagnosticarea alienării parentale. Autorii menționează despre copil că ar trebui să manifeste două sau mai multe din următoarele comportamente:
- Campanie de denigrare împotriva unui părinte: copilul se plânge adesea de celălalt părinte într-un mod monoton, face afirmații lipsite de importanță, false sau iraționale despre acesta. Se eschivează de la orice „pericol” de reconciliere;
- Criticile aduse de copil părintelui respins conțin argumente frivole: reacțiile de ură și dispreț ale copilului sunt nejustificate și disproporționate în raport cu circumstanțele descrise;
- Lipsa ambivalenței: copilul are o gândire de tipul „totul sau nimic”, idealizează părintele care-l alienează și-l devalorizează pe cel respins;
- Fenomenul gândirii independente: copilul afirmă cu mândrie că decizia de a respinge părintele îi aparține și nu a fost influențat de părintele care alienează;
- Copilul primește suport reflexiv de la părintele care-l alienează îndreptat împotriva părintelului respins: în situația unei neînțelegeri copilul ia imediat și automat partea părintelui care-l alienează;
- Nu se simte vinovat pentru modul rău în care își tratează sau exploatează părintele pe care-l respinge: copilul poate avea față de părintele respins comportamente opozante, crude, lipsite de respect și uneori violente față de care manifestă puține sau deloc remușcări;
- Scenarii împrumutate: copilul face afirmații repetate despre părintele respins care sunt identice cu cele făcute de părintele care-l alienează. Frații mai mici, deși vârsta nu le permite să elaboreze detalii cu privire la evenimente, repetă ceea ce au auzit de la fratele/sora mai mare;
- Ostilitatea este extinsă de copil și față de membrii familiei părintelui respins sau prietenii acestuia chiar și atunci când copilul i-a cunoscut foarte puțin sau nu i-a cunoscut deloc. Ocazional, ura copilului se poate extinde și față de animalele de companie ale părintelui respins.
Studiul realizat de Johnston & Kelly (2004) la 2 – 3 ani după separarea părinților și în care au fost implicați 215 copii cu vârste cuprinse între 5 – 14 ani a identificat că atât mamele, cât și tații sunt frecvent implicați în comportamente de alienare a copilului față de celălalt părinte, iar această acțiune crește stresul copilului și intensifică conflictele dintre părinți.
Baker & Sauber (2013) recomandau ca fiecare persoană (copilul alienat, părintele respins și cel alienator) să fie implicați în programe de consiliere/psihoterapie pentru a stabili normalitatea relațională și a respecta dreptul copilului de a avea relații cu ambii părinți.
____________________________________________
(1) Ambivalență – Dispoziție psihică a unei persoane care resimte sau manifestă simultan două sentimente, două atitudini opuse față de același obiect, aceeași situație. De exemplu, iubirea și ura, dorința și teama, afirmația și negația (Larousse – Marele Dicționar al Psihologiei, 2006).