În practica expertizei psihologice judiciare, există puține teme care să genereze atâta confuzie și tensiune precum ceea ce, în limbajul curent, este numit „alienare parentală”.
În ultimii ani, dreptul român a încercat să ofere un răspuns normativ acestei realități, introducând noțiunea de „înstrăinare părintească” și calificând-o ca formă de violență psihologică. Intenția este, fără îndoială, una legitimă: protejarea copilului și menținerea relațiilor sale cu ambii părinți.
Și totuși, întrebarea esențială rămâne: ce se întâmplă atunci când o realitate psihologică complexă este transpusă într-o definiție juridică rigidă?
O problemă de traducere între două limbaje
Psihologia și dreptul nu vorbesc aceeași limbă. Psihologia operează cu procese, dinamici relaționale, mecanisme inconștiente și pattern-uri comportamentale. Dreptul, în schimb, caută fapte, intenții și delimitări clare de responsabilitate. În cazul înstrăinării părintești, această diferență devine evidentă.
Fenomenul psihologic descrie o dinamică relațională complexă, în care copilul ajunge să respingă unul dintre părinți într-un context de conflict. Norma juridică încearcă însă să fixeze această realitate într-o definiție, atribuind vinovăție, intenție și consecințe juridice.
În acest proces, nuanțele se pierd.
Riscul inversării cauză–efect
Una dintre cele mai problematice consecințe ale acestei transpuneri este deplasarea accentului de la conduita adultului la reacția copilului. Astfel, atitudini precum:
– reținerea
– evitarea
– ostilitatea
ajung să fie interpretate ca indicii ale unei conduite parentale înstrăinătoare.
Dar copilul nu este un instrument probator. Reacțiile sale pot avea multiple cauze:
– anxietate
– conflict de loialitate
– experiențe relaționale anterioare
– nevoia de adaptare la un context familial tensionat
Atunci când aceste reacții sunt transformate direct în „probe”, există riscul unei inversări a raportului cauză–efect: efectul devine dovadă a cauzei.
Când protecția poate deveni intervenție disproporționată
Un alt aspect esențial este modul în care legea califică înstrăinarea părintească drept formă de violență psihologică. Această calificare activează mecanisme juridice puternice, concepute pentru situații de abuz sau agresiune. Dar înstrăinarea părintească nu este, în esență, un fenomen binar de tip agresor–victimă. Este o dinamică relațională triadică, în care copilul este prins între părinți. În acest context, există riscul ca intervențiile juridice:
– să simplifice excesiv realitatea
– să transforme protecția în sancțiune
– și, în unele situații, să producă o ruptură suplimentară în viața copilului
Între normă și realitate
Problema nu este existența fenomenului. Problema este modul în care alegem să îl înțelegem și să îl reglementăm. O normă juridică eficientă ar trebui:
– să țină cont de complexitatea relațiilor afective
– să evite simplificările excesive
– și să permită o evaluare contextuală, nu formală
În lipsa acestor elemente, există riscul ca dreptul să nu clarifice realitatea, ci să o complice.
Despre articol
Aceste idei sunt dezvoltate în articolul publicat pe Blogul Hamangiu, scris împreună cu prof. univ. dr. Mona Maria Pivniceru:
„De la alienarea parentală la înstrăinarea părintească – construcția și efectele juridice ale unei noțiuni normative”
Articolul analizează în detaliu această transpunere și efectele sale în plan juridic și psihologic.
📎 Poate fi citit aici:
https://blog.hamangiu.ro/de-la-alienarea-parentala-la-instrainarea-parinteasca/
Concluzie:
În lucrul cu familiile aflate în conflict, poate cea mai importantă lecție este aceasta: nu orice poate fi redus la o definiție. Iar atunci când încercăm să definim juridic emoția, trebuie să fim atenți să nu pierdem exact ceea ce încercăm să protejăm.