În acest articol termenul de coparentalitate se referă la relația dintre părinții implicați în procesul de creșetere și educare a copilului în timpul separării sau după divorț respectiv la „disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil și de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă” (art. 21, alin 1 lit a) din Legea 272/2004) cât și la „disponibilitatea fiecăruia dintre părinți de a permite celuilalt menținerea relațiilor personale” (art. 21, alin 1 lit b) din Legea 272/2004).
Hetherington și Kelly (2002), pe baza unor metanalize a programelor de consiliere parentală dar și a propriilor cercetări, au identificat trei tipuri de coparentalitate:
1. Coparentalitate conflictuală: implică schimburi verbale pline de furie și reproșuri în fața copilului, ostilitate, comentarii negative și constante depre celălalt părinte, neînțelegeri și certuri cu privire la programul de vizitare.
Acest tip de coparentalitate a fost identificat de autori frecvent imediat după divorțul părinților însă la șase ani după divorț doar 20-25% din cuplurile investigate mai păstrau conflictul la aceleași cote înalte.
Coparentalitatea conflictuală provoacă suferințe atât ambilor părinți cât și copilului însă părinții sunt mult prea preocupați de furia și resentimentele pe care le au unul față de celălalt ca să conștientizeze suferința pe care o provoacă copiilor.
2. Coparentalitate cooperantă: în această situație nevoile copilului sunt prioritare pentru părinți; părinții vorbesc despre problemele copilului, sunt de acord și implementează copilului aceleași reguli de comportament și conduită; își adaptează programele parentale pentru a veni în sprijinul nevoilor pe care le are copilul.
Copiii ai căror părinți au divorțat și cooperează sunt identificați ca dezvoltându-se cel mai bine însă numai 25% dintre părinți au fost identificați cu acest stil de coparentalitate.
3. Coparentalitate paralelă: acest tip pare să fie cel mai frecvent întâlnit (în 50% din cazuri) și cel mai ușor de implementat de către părinți. În această situație părinții pur și simplu se ignoră reciproc, nu încearcă să-și coordoneze activitățile de parenting și nici nu interferează vreodată unul cu celălalt. Deși copiii ai căror părinți practică acest stil parental nu se dezvoltă fel de bine ca cei ai căror părinți cooperează majoritatea au fost identificați ca fiind capabili să se adapteze cu ușurință la această situație.
Principalul dezavantaj al acestui stil este lipsa de comunicare dintre părinți ceea ce ar putea duce la apariția unor probleme atunci când copilul mic este bolnav și ia medicamente etc. În situația când acesta este mai mare principalele probleme survin în activitatea de monitorizare a copilului la efectuarea temelor, joacă și alte activități.
(Hetherington & Kelly, 2002)