Prima ocurență a termenului de Sindrom Stockholm în literatura de specialitate a fost în anul 1973 când psihiatrul și criminologul suedez Nils Bejerot (1921–1988) descria reacția victimelor unui jaf armat realizat de doi bărbați într-o bancă din orașul Stockhom. Jefuitorii au ținut ostatecii în bancă timp de 6 zile sub amenințarea cu arma, iar unora le-au legat de corp explozibil. Când poliția a încercat să salveze ostatecii, aceștia s-au luptat cu polițiștii apărându-i pe hoți. După eliberarea ostaticilor aceștia au înființat un fond pentru plata avocaților care-i reprezentau pe hoți. O fostă ostatecă din bancă a devenit atât de atașată emoțional de unul dintre jefuitori încât a rupt logodna pe care o avea cu un alt bărbat și a devenit fidelă jefuitorului în perioada în care acesta executa pedeapsa cu închisoarea.
După acest incident, acest fenomen care fusese observat și recunoscut în alte studii realizate pe prizonieri și situații abuzive, a primit numele oficial de Sindromul Stockholm. În teoria psihanalitică această situație este cunoscută sub numele de identificare cu agresorul și este descrisă pentru prima dată de Anna Freud în 1936 ca fiind o etapă în procesul de dezvoltare a copilului aflat la sfârșitul etapei oedipiene, când băieții se identifică cu rivalul lor, respectiv tatăl.
Sindromul Stockholm apare atunci când oamenii aflați în situații captive, într-un gest disperat de autoconservare și de obicei inconștient, ajung să se identifice și chiar să-și îngrijească agresorii. Acest comportament apare în situații traumatice din punct de vedere psihologic, adesea la persoane care sunt luate ostatici sau care au fost răpite. De asemenea, cercetările au mai identificat prezența sindromului la victimele violenței în familie, copiii abuzați, prizonierii de război, prizonierii din lagărele de concentrare, victimele traficului de persoane și membrii unor culte religioase.
Asociația Psihologilor Americani (2013) definește Sindromul Stockholm ca fiind „Un răspuns mental și emoțional în care un captiv afișează loialitate sau chiar afecțiune pentru răpitor/agresor. Captivul poate vedea forțele de ordine sau salvatorul ca pe un inamic al răpitorului”(VandenBos, 2013).
Efectul psihologic asupra victimei este posibil să nu se încheie la sfârșitul crizei. În cazurile clasice acesta continuă și după eliberarea persoanei, respectiv victimei continuă să-i pese de agresor și să-l apere chiar și după ce a evadat din situația abuzivă.
Pentru ca sindromul Stockholm să apară, trebuie să existe cumulativ: 1) o formă de izolare fizică și/sau emoțională, psihologică; 2) o relație inegală de putere între jefuitor și persoana captivă care este abuzată de acesta; 3) să existe o amenințare exercitată de agresor cu vătămarea sau moartea și, 4) un răspuns al instinctului de conservare din partea victimei (Clevenger, Navarro, Marcum, & Higgins, 2018).
Victimele infracțiunilor afectate de Sindromul Stockholm nu aleg conștient să se simtă suportive față de răpitor sau agresor. Aceasta este o strategie de coping pe care mintea o folosește pentru a trece prin situații traumatice. Victimele adesea dezvoltă sentimente pozitive față de răpitori sau agresori și pot începe să se identifice cu scopul agresorilor și să le susțină acțiunile. De asemenea, victimele pot începe să aibă sentimente negative față de răpitorul sau agresorul lor, dar pot manifesta în continuare rezistență la eliberarea sau desprinderea de acesta (De Fabrique et al., 2007).
Este important ca psihologii experți să diferențieze situația de alienare parentală de Sindromul Stockholm, deoarece o condiție esențială pentru diagnosticarea alienării parentale care este o tulburare de relație este ca părintele respins de copil să nu fie identificat cu deficiențe parentale severe și să nu fi fost abuziv cu copilul. În situația de alienare parentală percepția copilului este nerealistă și senificativ distorsionată de părintele alienator (Johnston & Kelly, 2001).