Libera circulație constituie una dintre libertățile fundamentale garantate de Tratatul privind Uniunea Europeană și de legislația comunitară care prevede că orice cetățean are dreptul de a lucra și de a locui în orice stat membru, fără discriminări pe bază de naționalitate.
Recomandarea CM/Rec(2015)4 a Comitetului de Miniștri către Statele-membre asupra prevenirii și soluționării disputelor legate de relocarea copilului ar putea contribui la evitarea potențialelor conflicte care pot apărea atunci când este schimbată reședința obișnuită a copilului și există riscul pierderii sau perturbării în mod semnificativ a contactului cu copilul. Documentul abordează probleme de procedură dar și principii de fond cu scopul de a oferi indicații statelor membre cu privire la acțiunile și măsurile care să descurajeze un părinte de a lua decizia unilaterală de relocare cu copilul, pentru a evita relocări ilegale și reducerea riscului răpirii copiilor. Recomandarea subliniază că interesul superior al copilului ar trebui să fie un argument primordial în toate cazurile și acesta ar trebui să aibă dreptul de a fi informat și de a-și exprima opiniile sale cu privire la mutarea propusă, iar autoritățile trebuie să țină cont de opinia acestuia în conformitate cu vârsta și gradul său de maturitate. Întrebarea principală în situații de relocare este: Cum relocarea va afecta relația copilului cu părintele care nu se mută?
O concluzie, obținută de Amato în cercetarea publicată în anul 2005, este că pierderea contactului copil-tată este una dintre cele mai dureroase consecințe ale divorțului. La copiii până în 6 ani, pierderea contactului cu tatăl a fost asociată de Pruett și colaboratorii (2003) cu adaptări psihologice deficitare ale copilului la noul mediu. Mamele care s-au relocat împreună cu copilul, în general, depun un efort și exercită o influență mai mare asupra copiilor, în comparație cu tații, pentru adaptarea și acomodarea acestora la noul mediu (Gunnoe & Hetherington, 2004).În situația în care copilul nu locuiește cu mama, aceasta tinde să fie mult mai implicată în viața copilului în comparație cu tații care nu locuiesc cu copiii.
În anul 2003, Kelly și Lamb au publicat o cercetare în care au studiat efectele rupturii relației copil-părinte în situațiile de relocare și au identificat că aceasta are efecte adverse asupra adaptării copiilor la noul mediu. Autorii cercetării au comparat adolescenții cu părinți divorțați cu adolescenții ai căror părinți au divorțat și s-au relocat cu un părinte într-un alt stat. La ambele categorii de adolescenți a fost remarcat același nivel de adaptare la mediu, însă la copiii care s-au relocat cu un părinte au găsit în proporții majore stres emoțional asociat divorțului părinților, probleme de sănătate fizică și, în general, legături mai slabe cu ambii părinți.
Implicarea părinților pentru a răspunde nevoilor copilului este esențială și este solicitată diferit în funcție de etapa de dezvoltare în care se află copilul. Este important de determinat cum dorește părintele care se relochează să mențină și să dezvolte legăturile de atașament ale copilului cu părintele față de care distanța creată prin relocare îngreunează menținerea contactului necesar dintre aceștia.
Deși nu există studii directe cu privire la efectul relocării asupra copiilor mici, există un număr substanțial de studii în domeniul științelor sociale care indică faptul că cea mai bună dezvoltare a copiilor apare atunci când acesta are un atașament sigur cu ambii părinți (Kelly & Lamb, 2003; Warshak, 2000b). Rezultatele cercetărilor care au investigat rolul și importanța atașamentului pot fi aplicate și în problematica relocării. De la stadiul de nou născut până la 2 ani, copiii au nevoie de un contact frecvent, regulat, cu ambii părinți. Acest contact trebuie să includă sarcini parentale zilnice de îmbrăcat, hrănit, spălat, ritualuri de culcare și cititul sau joaca împreună cu copilul. Aceste activități părinte/copil duc la dezvoltarea unui puternic atașament părinte/copil care favorizează dezvoltarea, menținerea și întărirea relațiilor (Kelly & Lamb, 2003).
Preșcolarii (3-5 ani) și copiii de școală primară (6-9 ani) pot tolera: pauze ceva mai lungi între perioadele de timp petrecute cu părintele cu care nu locuiesc, însă încă este esențială păstrarea unui contact frecvent; tranziții minimale și implicarea parentală în stabilirea și păstrarea unor limite, în a face față unui conflict și în supervizarea îndeplinirii sarcinilor, a interacțiunii cu alți copii și a realizării temelor.
Chiar dacă copiii cu vârsta între 10 și 13 ani pot tolera un program de parenting mai flexibil decât copiii mai mici, ei tot simt nevoia de a avea pe ambii părinți implicați în sarcini parentale obișnuite. Participarea părintelui alături de copil în activități recreaționale ocazionale este plăcută și, desigur, este mult mai bună pentru copil decât lipsa oricărui contact cu părintele acestuia, însă acest tip de activitate nu poate substitui un stil de parenting iplicat emoțional și consecvent
Copiii aflați la pubertate și adolescență au maturitatea cognitivă necesară să mențină relații aflate la distanță mai ales prin intermediul mijloacelor electronice care utilizează internetul. Însă, aceștia s-ar putea să sufere pentru că, mutându-se, își vor lăsa în urmă prietenii, colegii, anumite activități extrașcolare etc.
Indiferent de vârsta copilului este important ca părintele care se mută să înțeleagă fiecare nevoie specială a copilului, fie că este educațională, medicală sau psihologică, să găsească soluțiile optime prin care aceasta să poată fi împlinită și să se preocupe de modul în care copilul va menține relații cu părintele aflat la distanță.