Primele cercetări care investigau aspecte privind contactele și relația tată-copil au fost mai degrabă preocupate să observe corelații între aceste contacte și alte rezultate cum ar fi simptomele de internalizare și externalizare ale copilului. În anul 1996 Buchann et al. au identificat la un grup de adolescenți care aveau părinți divorțați și care petreceau patru sau mai multe nopți cu părintele cu care nu locuiau în mod frecvent, într-un interval de 2 săptămâni (28% din timp) că erau „la fel de fericiți sau chiar mai fericiți cu relațiile lor” pe care le aveau cu ambii părinți și au fost identificați ca fiind mult mai mulțumiți decât cei care locuiau cu un singur părinte (mama sau tata).
Studii mai recente (Dunn, et al., 2004; King, 2006; Sobolewski & King, 2005) au identificat asocieri puternice între frecvența contactelor și calitatea relațiilor tată-copil. În mod special Aquilino (2006) a identificat că cel mai important factor de predicție, printre alte măsuri de implicare a tatălui, este contactul des dintre copil și tată. Frecvența acestor contacte în perioada adolescenței copilului generează relații strânse între tați și fii și se extind inclusiv când copiii ajung la perioada adultă.
Cashmore, Parkinson și Taylor (2008) au identificat că rămânerea peste noapte a copilului în locuința tatălui a fost corelată cu o mai bună calitate a relației tată-adolescent, comparativ cu relațiile dintre tată și copil care se întâlneau doar în perioada zilei. Pentru a crește calitatea relației tată-copil Peters și Ehrenberg (2008) au observat că este necesară existența unor nivele mai înalte de afectivitate și grijă mai mare din partea tatălui, ceea ce presupune o legătură mai strânsă între tată și copil.
Fabricius (2003) a identificat că, cu cât tatăl petrece mai mult timp cu copilul său cu atât se mențin sentimentele de apropiere între aceștia, inclusiv când copilul devine tânăr adult. Tot datorită timpului petrecut împreună, în perioada adultă a copilului, au fost identificate mai puține sentimente de furie față de propriul tată. Suplimentar, Luecken și Fabricius (2003) au remarcat sentimente de apreciere și recunoștință la copilul devenit adult față de intensitatea (cât de mult) cu care s-a implicat tatăl în activitățile de îngrijire a copilului din perioada minoratului.
Struss, Pfeiffer, Preuss și Felder (2001) au remarcat despre cantitatea interacțiunilor din timpul vizitelor că aceasta prezice apariția și menținerea de sentimnte pozitive ale adolescenților, sentimente care sunt asociate cu numărul vizitelor. Cu siguranță efectele timpului petrecut de tată împreună cu copilul său sunt mediate de calitatea interacțiunilor dintre aceștia. Metanalizele realizate de Amato și Gilbreth’s (1999) au confirmat că două dimensiuni a relației tată-copil, respectiv apropierea și comportamentul tatălui (ascultarea problemelor copilului, oferirea de sfaturi, explicarea regulilor, monitorizarea și oferirea de ajutor la școală, implicarea în proiecte și utilizarea metodelor noncoercitive de disciplinare) sunt mai curând asociate cu rezultatele obținute în dezvoltarea sănătoasă a copilului.
Simons și colab. (1994) și Amato (1994) au fost primii care au găsit efecte benefice ale relației apropiate dintre tatăl (la care nu i-a fost stabilită locuința copilului) și bunăstarea copilului independent de apropierea de mame. White și Gilbreth (2001) au constatat că apropierea adolescenților față de părinții la care nu locuiesc a fost asociată cu mai puține probleme de comportament și un succes școlar mai mare la copii.
Tendințe mai noi (Fabricius & Hall, 2000; Laumann-Billings & Emery, 2000; Fabricius, 2003; Parkinson et al., 2005) spun că vizitele alternante de la sfârșitul săptămânii (weekenduri) nu sunt suficiente pentru o dezvoltare psihică sănătoasă și echilibrul socio-emoțional al copilului. Primii care spun că sunt nemulțumiți de acest tip de program sunt chiar copiii – în special pe măsură ce cresc și pot să perceapă și să se exprime diferit (Kelly, 2007; Lamb, 2004).
În declarația care a rezumat consensul a 18 cercetători experți, Lamb, Sternberg și Thompson (1997) au scris că:
„Pentru a menține relații de înaltă calitate cu copiii lor, părinții trebuie să aibă o interacțiune suficient de extinsă și regulată cu aceștia. Distribuirea timpului, aranjamente care să asigure implicarea ambilor părinți în aspecte importante din viața de zi cu zi a copiilor lor și rutine – inclusiv timpul de culcare și trezirea, ritualuri, tranziții la și de la școală, activități extrașcolare și recreative – permit părinților care nu locuiesc împreună cu copiii lor să aibă un rol psihologic important și central în viața propriilor copii.”
Se recomandă ca aceaste relații să includă timp semnificativ în perioada săptămânii obișnuite de școală a copilului. Mai mulți autori (Lamb, 2004; Braver & O’Connell, 1998) sunt de acord că este necesar un minim de 1/3 din timp pentru a putea desfăura cu copilul aceste activități și că beneficii suplimentare vor continua să se acumulze până când copilul petrece cantități egale de timp (50-50) cu fiecare părinte.