Copiii cu părinți divorțați în comparație cu cei ai căror părinți sunt căsătoriți au fost identificați cu rezultate școlare mai slabe, cu mai multe probleme emoționale și sociale, cu stimă de sine scăzută și mai multe dificultăți în relațiile interpersonale (Amato, 2001; Cherlin, 1999; Hetherington, 1999; Kelly, 2000; McLanahan & Sandefur, 1994; Morrison & Coiro, 1999). Cu toare acestea, diferențele de adaptare ale copiilor la divorțul părinților sunt intensificate sau atenuate de alte variabile care au legătură cu structura și dinamica familiei aflate în divorț. În general conflictul, atât în cuplurile căsătorite cât și în cuplurile aflate în divorț a fost identificat ca fiind cea mai semnificativă variabilă care prezice adaptarea după divorț.
VÂRSTA COPILULUI LA SEPARARE
Deoarece trebuie să îndeplinească diferite sarcini emoționale și sociale specifice nivelului de dezvoltare, copiii reacționează diferit, în funcție de vîrstă, la divorțul și conflictul dintre părinți. Copiii mici (bebelușii și preșcolarii) nu au capacitatea cognitivă de a evalua cu exactitate cauzele și consecințele divorțului și din acest motiv auto-învinovățirea și sentimentele de frică și abandon sunt răspunsuri specifice la divorțul părinților. Pe lângă insuficienta dezvoltare cognitivă copiii la acestă vârstă sunt și dependenți de prezența continuă a părinților și nu se pot baza sau accesa resurse externe. Deoarece părinții sunt destul de vulnerabili la momentul divorțului sau atunci când relația dintre ei este caracterizată de un conflict major aceștia tind să se concentreze asupra propriilor nevoi și experiențe și sunt mai puțin disponibili să răspundă într-un mod consistent nevoilor și experiențelor copilului (Roseby & Johnston, 1998). În acest context, crește anxietatea copilului și, în mod special la preșcolari, apar mai multe comportamente opoziționiste. Preșcolarii tind să simtă mai puțin control și mai multă neputință atunci când oamenii în care aveau încredere au comportamente care sunt percepute de către ei ca fiind amenințătoare și înfricoșătoare. Copiii de vârstă școlară se concentrează pe simțul copetiției și controlul situațiilor fizice, intelectuale și sociale. Relațiile cu alți copii de vârste egale sau apropiate și experiențele din afara familiei sunt importante, iar familia ar trebui să ofere un sprijin predictibil, consistent și ghidare pentru aceste noi relații și provocări. Atunci când relațiile copilului cu familia sunt perturbate de divorțul părinților sau de conflictul dintre aceștia, copiii de vârstă școlară tind să se bazeze prea mult pe ei înșiși sau să se alieze cu un părinte pentru a obține ghidare și sentimentul că este de partea cuiva pe care îl consideră rănit. În perioada 10-12 ani copilul înțelege mai bine conținutul conflictului dintre părinții săi și exteriorizează mai puțin emoțiile negative (furie, tristețe, îngrijorare sau rușine) atunci când conflictul dintre părinți se referă la copil (Grych, 1998). În comparație cu vârstele anterioare la adolescență copiii au o înțelegere cognitivă, emoțională și socială mai ridicată, Aceștia încearcă într-un mod activ să își creeze identitatea proprie care să fie diferită de cea a părinților. Adolescenții devin din ce în ce mai mult apți să înțeleagă aspectele morale și modul în care propriile acțiuni sunt văzute de alții. În comparație cu adulții, percepția adolescenților asupra riscurilor este diferită și sunt mai puțin capabili să-și controleze propriile impulsuri. În contextul în care divorțul părinților este caracterizat de un conflict interpersonal intens adolescentul poate derapa prin manipularea și folosirea conflictului dintre părinți în avantajul său cu scopul de a-și crește nivelul de libertate și a-și micșora responsabilitatea. Aceștia sunt dispuși să se alieze cu un părinte și să blameze pretinsul comportament rău al celuilalt părinte, să învinovățească și să judece pe părintele respins atât pentru comportamentul de acasă cât și din societate.
DIFERENȚELE DE GEN
Cercetări consistente cu privire la impactul conflictului major dintre părinți au constatat că fetele sunt mai stresate și s-au simțit în primejdie mai mult decât băieții. Studiul longitudinal Virginia (Hetherington, 1999) a constatat că fetele s-au învinovățit mai mult pentru conflictul în care se aflau părinții lor în timp ce băieții aveau tendința de a se distanța și retrage. În adolescență băieții au fost identificați cu risc mai ridicat de a se implica în altercații fizice (Hetherington, 1999). Cu toate acestea, cercetări mai noi (Richmond & Stocker, 2007) au identificat că băieții adolescenți erau mai înverșunați și se învinovățeau mai mult pentru conflictul dintre părinți. În general, băieții cu părinți divorțați par să aibă mai multe probleme pe termen lung indiferent de nivelul conflictului dintre părinți (Hetherington, 1999).
FACTORI DE PROTECȚIE
În general, abilitățile parentale par să fie compromise în caz de conflict major atât în situația în care părinții sunt căsătoriți cât și în cazul în care părinții sunt divorțați. Părinții între care conflictele au o intensitate scăzută sau nu sunt prezente sunt capabili să ofere căldură copiilor, sunt suportivi, au un stil de parenting și practici de disciplinare de tip demoract și copiii lor au o dezvoltare mai bună în comparație cu copiii ai căror părinți sunt mai puțin atenți, oferă mai puțin suport și au un stil parental deficitar (Amato, 2000; Hetherington, 1999; Krishnakumar & Buehler, 2000). S-a demonstrat că o calitate bună și foarte bună a perentingului diminuează efecte nengative ale conflictului marital asupra adăptării copilului. Un studiu efectuat de El-Sheikh și Elmore-Staton (2004) a constatat că relația de atașament sigură dintre copil și părinte este un factor de protecție împotriva problemelor de adaptare asociate conflictului marital. Un alt factor care diminuează efectele negative ale conflictului marital asupra copilului este relația iubitoare și sigură a copilului cu unul dintre părinți (Emery, Waldron, Kitzmann,&Aaron, 1999). Pentru adolescentul care s-a detașat/desprins de familia lui, din cauza conflictului dintre părinți sau din cauza conflictului dintre el și părinte, implicarea unui adult (ca de exemplu, rudă, profesor, antrenor, un părinte al unui prieten etc.) pare să medieze influența negativă pe care o poate avea asupra lui alți adolescenți și să-i diminueze semnificativ probelmele de comportament (Hetherington, 1999). În general, pentru toți copiii, relația de încredere cu persoana de îngrijire poate oferi stabilitate, confort și predictibilitate atenuîndu-se astfel efectele negative care provin din mediul familial. În concluzie, în măsura în care părinții pot să încapsuleze conflictul dintre ei își vor proteja copilul de expunere la tensiunea din certurile pline de ostilitate și prin urmare copilul va fi mai puțin predispus să fie afectat de efectele negative ale divorțului (Hetherington, 1999). Dacă părinții pot ține la distanță copilul de conflictul dintre ei (își exprimă dezacordurile fără ostilitate și dispreț) și se concentrează asupra unui parenting sănătos, copiii lor au mai multe șanse să se adapteze pozitiv la divorț și să răspundă rezilient la stresul generat de schimbarile provocate de divorțul părinților (Grych, 2005). În această etapă consilierea/psihoterapia copilului, dar și a părinților care trec prin furtuna/războiul divorțului, va facilita procesul de acceptare și adaptare emoțională la această realitate deoarece funcționează ca un factor de protecție.
Dr. Cătălin LUCA, psiholog clinician principal
competențe în expertiza psihologică
Tel: 0770 335 001
E-mail: contact@catalinluca.ro