Separarea/divorțul părinților este perceput de copil ca o amenințare la adresa securității atașamentului în toate etapele dezvoltării copilului.
Pentru perioada cuprinsă între 0 și 3 ani există un număr limitat de cercetări care să evalueze modul de funcționare al copilului după separarea/divorțul părinților. Într-o cercetare realizată de Solomon și George (1999) sugarii și copiii mici care erau vizitați peste noapte de părintele la care nu le fusese stabilită locuința au fost mai predispuși să manifeste atașament dezorganizat deoarece vizitele peste noapte la această vârstă par să fie factori de risc pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Alți autori (Clarke-Stewart, Vandell, McCartney, Owen, & Booth, 2000) au identificat la copiii cu părinți separați întârzieri în dezvoltarea cognitivă, socială și puține relații de atașament sigur. Aceste diferențieri între copiii cu părinți separați/divorțați și copiii care au crescut în familii intacte au fost estompate de atributele personale ale mamelor separate ca de exemplu, educație, venit, etnie, credințe privind creșterea copilului etc. (Ibidem).
Mai multe cercetări cu privire la efectele separării/divorțului părinților au fost realizate pe copiii aflați la vârsta preșcolarității identificându-se risc crescut de a stabili relații de atașament nesigure și dificultăți în relațiile sociale (Hetherington, Cox, & Cox, 1979), au mai multe probleme de comportament și dificultăți de adaptare la grădiniță (Hodges, Buchsbaum, & Tierney, 1983) și niveluri mai scăzute ale încrederii de sine (Peretti & di Vitorrio, 1993). Nair și Murray (2005) au identificat la părinții care au divorțat și care se ocupă de creșterea și educarea copilului că un procent mic dintre aceștia au un stil parental democratic[1] și prin urmare dezvoltă o relație sănătoasă cu propriul copil.
În timpul divorțului, în mod obișnuit, abilitățile parentale și empatia părinților se află la limita lor inferioară iar încercările adolescentului de a stabili o relație matură cu părinții pot fi folosite într-un mod nesănătos repectiv aceștia apelează la copil pentru a primi sprijin și consolare (Galatzer-Levy, Kraus & Galatzer-Levy, 2009, p. 176). Cercetările (Ruschena, Prior, Sanson, & Smart, 2005) care au evaluat consecințele divorțului părinților asupra adolescenților au identificat la aceștia niveluri mai mari ale conflictelor cu părinții și mai puține relații sigure de atașament. În ciuda acestor evidențe între adolescenții cu părinți divorțați și ceilalți crescuți în familii intacte nu au fost identificate diferențieri privind implicarea lor școlară, emoțională și socială. În schimb, atunci când ajung la maturitate și când aleg să-și formeze propria familie lacunele în dezvoltarea emoțională și psihologică devin mai evidente respectiv crește probabilitatea acestora de a continua o relație disfuncțională, de a fi nefericiți și depresivi (Davila & Bradbury, 2001).
[1] Părintele pune accent pe individualitatea copilului, dar subliniază și constrângerile sociale, realizând astfel o echivalență între libertăți și obligații.