Pentru a sublinia importanța legăturii dintre copil și persoana principală de îngrijire a acestuia, judecătorul Richard Neely (1984) a elaborat Regula privind Persoana Principală de Îngrijire a Copilului, regulă care apoi a fost preluată și de psihologii americani care evaluau copii și părinți pentru stabilirea autorității părintești. Această regulă subliniază forța legăturii (exprimată prin îngrijire fizică, timp petrecut împreună și continuitate) dintre copil și îngrjitorul său primar, legătură care este vitală pentru sănătatea psihică a copilului și care favorizează trecerea acestuia prin etapele de dezvoltare.
Prin urmare, regula spune că atunci când se determină care părinte a fost îngrijitorul primar al copilului înainte de divorț psihogul expert va trebui să urmărească și să identifice modul în care părinții și-au împărțit și îndeplinit următoarele responsabilități de îngrijire a copilului:
- Planificarea și pregătirea meselor;
- Baia, îmbrăcarea și alte activități de îngrijire a copilului;
- Cumpărarea, spălarea și întreținerea hainelor;
- Activități de îngrijire a sănătății (vizite la medic, administrarea medicamentelor etc.);
- Implicarea în desfășurarea de activități extracurriculare (sporturi, cluburi de teatru etc.), transportarea copilului la domiciliul prietenilor acestuia etc.;
- Ajutarea copilului să deprindă scris-cititul, ajutarea acestuia la teme;
- Participarea la ședințele cu părinții de la școală sau menținerea legăturii cu alte persoane implicate în educația copilului;
- Cine pregătea pentru culcare și adormea copilul, cine îl trezea dimineața, cine-l disciplina etc.;
- Care dintre părinți se ocupa de educația morală, culturală și religioasă a copilului.
Shelley Riggs (2005) în articolul „Is the approximation rule in the child’s best interests?” remarca despre această regulă că ea „contabilizează numai timpul și numărul activităților parentale și nu investighează calitatea îngrijirii oferite de părinți și tipul de atașament dintre copil și părinte”.