O parte dintre cupluri își finalizează relația conjugală printr-un divorț, ca rezultat al unui conflict major și, prin urmare, aceștia continuă să mențină și după divorț relațiile conflictuale (războiul) care se manifestă pe parcursul negocierilor financiare, a stabilirii locuinței copiilor și a programului de vizită pentru părintele care nu locuiește cu aceștia etc.
Conflictele reduc capacitatea emoțională a părinților, ceea ce va interfera cu posibilitatea lor de a răspunde adecvat nevoilor copiilor. Părinții, adesea, îi implică pe copii în conflictele lor ceea ce constituie un important factor de stres pentru ei și cu acțiune defavorabilă asupra dezvoltării emoționale ale acestora (Kelly & Emery, 2003).
Conflictul parental vizează situația în care copilul se simte prins în mijlocul războiului dintre părinți deoarece aceștia se luptă și se critică reciproc prin intermediul și în fața lui. Conflictul dintre părinți este unul dintre factorii de stres cei mai gravi cu care se confruntă copilul în perioada divorțului. De cele mai multe ori părinții sunt acaparați de suferințele și furia generată de fostul(a) soț(ie) și nu realizează cum și când aceștia își direcționează spre copil propriile atitudini, gânduri și sentimente cu încărcătură emoțional negativă. Cea mai întâlnită situație este aceea când părintele, plin de furie, prin strategia subminării autorității încearcă să distrugă relația fostului(ei) soț(ii) cu copilul. În ciuda reușitei părintelui de a distruge relația dintre copil și fostul partener, cel mai afectat este copilul, deoarece acesta se sperie când asistă la țipete, amenințări și umiliri reciproce; se îngrijorează cu privire la siguranța fizică și situația materială a fiecărui părinte, iar starea de insecuritate este resimțită pe toată perioada conflictului dintre părinți.
Un alt mod în care copiii pot fi puși în centrul conflictului conjugal este atunci când unul sau ambii părinți îi folosesc ca armă pentru a se răzbuna unul pe celălalt. De exemplu, părintele la care a fost stabilită locuința copilului îngreunează sau interzice celuilalt părinte să viziteze sau să preia copilul conform programului stabilit în cadrul hotărârii judecătorești; părintele nu contribuie financiar așa cum a fost stabilit etc., iar aceste tactici de răzbunare pe de o parte, îl fac pe copil să sufere foarte mult iar pe de altă parte, acesta nu are puterea să oprească sau să producă o schimbare în comportamentul părinților. Tot ceea ce poate face copilul este să spună părintelui care se răzbună cum se simte el ca urmare a comportamentului acestuia (Margolin, 1996).
Alte consecințe identificate la copiii care au asistat la conflictele parentale sunt: stimă de sine scăzută, tulburări de somn și atașamente nesigure (Rappaport, 2011). S-a identificat că băieții, în comparație cu fetele, sunt mai înclinați spre manifestarea unor tulburări de externalizare – deficit de atenție și hiperactivitate sau tulburare de conduită (Jourdan-Ionescu, Julien-Gauthier,Saint-Arnaud & Bilodeau, 2009).
Marea provocare pentru părinții care divorțează este ca aceștia să comunice civilizat, să coopereze (să analizeze, să găsescă cele mai bune soluții și să hotărască), surmontând nivelul resentimentelor pe care și le poartă. Mințind copilul în încercarea de a-l convinge de existența unor sentimente pozitive pentru fostul soț/fosta soție, în lipsa existenței acestora, este o conduită machiavelică a unui părinte care va fi depistată de către copil. În timpul separării, al divorțului și după pronunțarea acestuia, părinții trebuie să colaboreze pentru a se sprijini unul pe altul în exercitarea atribuțiilor și rolurilor pe care le au în creșterea și educarea copilului. Genul de comentarii cum ar fi „Taică-tu este un ticălos!”, „Maică-ta nu știe ce face, n-o asculta!”, sunt distructive pentru copii deoarece aceștia în procesul dezvoltării se identifică cu fiecare părinte în parte și din acest motiv acestea sunt percepute ca fiindu-le adresate lor și ca urmare le generează reacții de protest manifeste sau mascate.
Părinții care divorțează trebuie să-și rezolve disputele și conflictele în absența copilului. Numai atunci când părinții aflați în conflict au identificat o soluție asupra căreia sunt amândoi de acord, aceasta va fi comunicată copilului. Deoarece în situația autorității părintești comune părinții trebuie să colaboreze pentru luarea deciziilor privitoare la copil, este imperios necesar ca aceștia să stabilească și să respecte reguli despre cum să aibă loc aceste discuții într-un mod eficient și civilizat.
Rappaport (2011) pe baza experienței clinice, afirma despre copilul al cărui sentiment de securitate se află în parametri acceptabili și se identifică la acesta o disponiblitate de acceptare a divorțului părinților că aceștia sunt doi indicatori care pot releva psihologului colaborarea, controlul emoțiilor și al comportamentelor verbale dintre părinții aflați în divorț.