Contribuția părinților și a copilului la dezvoltarea alienării

Contribuția părinților

Cercetările privind divorțul sugerează că este obișnuit, mai ales în primele etape ale divorțului, ca ambii părinți să se angajeze într-un comportament nepotrivit, în special un comportament în care sunt ostili și critici unul față de celălalt înainte, în timpul și după separare. În familiile cu conflicte mari crește probabilitatea copiilor să audă mesaje defavorabile subtile, de la unul sau de la ambii părinți, despre celălalt părinte. Se pare că părinții care își alienează în mod deschis sau fără să vrea copilul față de celălalt părinte sunt cel mai probabil să fie furioși, fragili emoțional și pot fi dependenți, pentru stimă de sine, de copiii lor  (Friedlander & Walters, 2010). Mulți dintre acești părinți au un control slab al impulsurilor și convingeri destul de rigide – de tip alb sau negru. Gardner (1995) a emis ipoteza că unii dintre acești părinți sunt psihotici, însă Sthal (2011) este de părere că părintele care are limite slabe cu copilul său, care tinde să fie destul de inflexibil în relații și manifestă fie gândire rigidă, fie fragilitate emoțională, este cel mai probabil să contribuie la alienarea copilului. Mai ales în primul an de divorț, dar deoarece adesea durează mult mai mult pentru unii părinți, poate fi foarte greu pentru un părinte să-l ierte pe celălalt. Acest lucru este mai probabil atunci când un părinte este respins în favoarea unui nou partener(ă) sau soț/soție. Odată cu asta, unii părinți își iubesc copiii în mod condiționat, astfel încât acești copii primesc mesajul că, dacă îl iubesc pe celălalt părinte, nu o să-l mai iubească pe copil. Această situație creează, în interiorul copilului poziția insuportabilă de a fi nevoit să aleagă între părinți.

Nu doar personalitatea și comportamentele părintelui alienator contribuie la respingerea copilului, ci și comportamentele și personalitatea părintelui respins (Drozd & Olesen, 2004; Johnston, Walters, & Olesen, 2005). Nu este neobișnuit ca părinții respinși să aibă abilități parentale diminuate și o relație slabă cu copilul lor înainte de separare și să pretindă alienarea atunci când reacția copilului este mai în concordanță cu alinierea menționată mai devreme. Acești părinți respinși au o conștientizare limitată a modurilor în care comportamentul lor a contribuit la respingerea manifestată de copil. Am văzut numeroase exemple în care un părinte relativ pasiv, în combinație cu un părinte oarecum ostil și respingător, îi va permite părintelui furios să facă regulile și să creeze un mediu în care copilul va rezista contactului cu părintele respins. Când acest proces continuă de ceva timp, crește riscul copilului să devină alienat sever. Astfel, pasivitatea părintelui respins devine un contributor la această dinamică.

Contribuția copilului 

S-a scris mult despre reacțiile copiilor la conflictul din timpul divorțului (Johnston & Roseby, 1997; Johnston, Roseby și Kuehnle, 2009; P. Stahl, 1999). Este clar că unii copii pot fi copleșiți de expunerea la conflict și sunt expuși riscului de a experimenta o regresie semnificativă. O formă a acestei regresii este denumită divizare.

Divizarea verticală este normativă din punct de vedere al dezvoltării, deoarece copiii foarte mici experimentează sentimentul unui părinte bun sau rău și al unui sine bun sau rău. Acest lucru se întâmplă de obicei între 2 și 4 ani, în primele etape de separare și individuare, până când copiii dezvoltă unele sentimente interne de ambivalență. Cu toate acestea, pentru copiii cu vârsta de 7 ani și peste, care sunt cei mai susceptibili de a deveni alienați (Kelly & Johnston, 2001), această regresie în scindare capătă o dimensiune orizontală, în care copiii tind să-l privească pe un părinte ca fiind în totalitate bun, iar pe celălalt părinte ca fiind în totalitate rău. Pentru unii copii, a lua parte la război le reduce anxietatea, chiar dacă stabilește relații nesănătoase cu unul dintre părinții.

O altă contribuție a copilului poate fi atașamentul anxios sau relația ostil-dependentă cu unul dintre părinți. Asemenea copilului fobic școlar care refuză să meargă la școală din cauza comunicării anxietății mamei către copil (Eisenberg, 1958), acești copii refuză să viziteze unul dintre părinți din cauza comunicării anxietății către copil a unui părinte cu privire la celălalt părinte. Pentru mulți dintre acești copii, relația dintre ei și părintele alinator are o calitate „împletită” deoarece copilul nu poate avea, în special față de celălalt părinte, propriile gânduri și sentimente independente. O altă sursă potențială a contribuției copilului constă în nevoia pe care o are de a avea grijă emoțională de un părinte. Acești copii se tem de cum ar putea reacționa părintele alienator dacă îl vizitează pe celălalt părinte și se agață de părintele alinator pentru a-l proteja. Temperamentul copilului poate fi o sursă care contribuie, deoarece unii copii sunt pur și simplu mai anxioși și au dificultăți în a se adapta la schimbare.

Unii copii resping un părinte din cauza înstrăinării realiste asociate cu abuzul sau abilitățile parentale sărace ale părintelui respins (Drozd & Olesen, 2004). Cu excepția cazului în care respingerea este de înțeles/justificată, aceasta în separare și după divorț este întotdeauna dăunătoare copiilor. Este nevoie de mai multe cercetări pentru a înțelege în ce măsură emoțiile copiilor contribuie la alienarea lor, dar cercetările de până acum sugerează în mod clar că rezultatul alienării este rău, respectiv provoacă prejudicii atât copiilor cât și părinților (Baker, 2005a, 2005b, 2007).

Referințe

1. Baker, A. (2005a). The long-term effects of parental alienation on adult children: A qualitative research study. American Journal of Family Therapy, 33, 289-302.
2. Baker, A. (2005b). Parent alienation strategies: A qualitative study of adults who experienced parental alienation as a child. American Journal of Forensic Psychology, 23(4), 41-64.
3. Baker, A. (2007). Adult children of parental alienation syndrome: Breaking the ties that bind. New York: W. W. Norton.
4. Drozd, L., & Olesen, N. (2004). Is it abuse, alienation, and/or estrangement? A decision tree. Journal of Child Custody, 1(3), 65-106.
5. Eisenberg, L. (1958). School phobia: A study in the communication of anxiety. American Journal of Psychiatry, 114, 712-718.
6. Friedlander, S., & Walters, M. G. (2010). When a child rejects a parent: Tailoring the intervention to fit the problem. Family Court Review, 48, 97-110.
7. Gardner, R. (1995). The parental alienation syndrome: A guide for mental health & legal professionals (2nd ed.). Creskill, NJ: Creative Therapeutics.
8. Johnston, J., & Roseby, V. (1997). In the name of the child. New York: Free Press
9. Johnston, J., Walters, M. G., & Olesen, N. W. (2005). Is it alienating parenting, role
   reversal or child abuse? A study of children’s rejection of a parent in child custody
   disputes. Journal of Emotional Abuse, 5, 191-218.
10. Johnston, J., Roseby, V., & Kuehnle, K. (2009). In the Name of the Child: A developmental
    approach to understanding and helping children of conflicted and violent divorce (2nd ed.). New York: Springer.
11. Kelly, J., & Johnston, J. R. (2001). The alienated child: A reformulation of parental alienation syndrome. Family Court Review, 39, 249-266.
12. Stahl, P. (1999). Complex issues in child custody evaluations. Thousand Oaks, CA:
    Sage.
13. Sthal, P. (2011). Conducting Child Custody Evaluations. From Basic to Complex Issues.