Rezumatul lucrării
Conform statisticii Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului în anul 2015, în România, au fost raportate 13.546 cazuri de copii victime ale abuzurilor fizice, psihologice și sexuale.
Organizația Mondială a Sănătății (2014) a identificat că 10% din cazurile de abuz asupra copilului ajung să fie cunoscute și intrumentate de autoritățile de implementare a legii, restul de 90% rămân necunoscute acestora iar copiii continuă să fie victimizați și nu primesc ajutor de specialitate (psihologic, social, medical, educațional etc). În funcție de tipul de abuz și frecvența acestuia consecințele pe termen lung sunt: anxietate, depresie, viziune negativă asupra vieții și ideații suicidare, dependență, sentimentul de pierdere a puterii, stres posttraumatic, stimă de sine scăzută, tulburări alimentare, consum de alcool/droguri, tendințe spre revictimizare, a crescut incidența tulburării de personalitate borderline, sexualizare precoce etc. (Finkelhor, 1986; Briere & Runtz, 1993; Ceci, Bruck, & Rosenthal, 1995; Boney- McCoy, & Finkelhor, 1995; Furniss, 2005; Faller, 2007; Hamelin, Salomon, Cyr, et al., 2010; Han, Lee, Yoo, & Hong, 2011; Lowe, Quinn, Richards, et al., 2016; Arslan, 2016; Hiraoka, Crouch, Reo, et al., 2016 ).
Sunt mai multe cauze care pot determina copiii victime să nu divulge un abuz: negarea abuzului, reticența și lipsa de înțelegere a acestuia (Sjoberg, & Lindblad, 2002); frica de consecințe, interpretarea și atribuirea vinovăției pentru abuz propriei persoane (Smith, Letourneau, Saunders, Kulpatrick, & Best, 2000). Acești factori sunt influnțeți suplimentar de vârsta și sexul copilului, relația dintre copil și agresor, amenițările făcute de agresor și rețeaua de sprijin (familială, instituțională) care i-ar fi putut oferi ajutor; dorința copiilor de a-și proteja agresorii (agresorul este membru de familie, depind financiar și emoțional de acesta)(Kogan, 2004); în situația abuzurile fizice și emoționale copilul se obișnuiește cu acestea (Lawson, & Chaffin, 1992); valorizarea virginității și castității până la căsătorie (Allagia, 2001); acomodarea copilului cu abuzul sexual (Summit, 1983); nivel scăzut de securitate comunitară și lipsa seriviilor de intervenție, populația afectată de discriminare, migrație și sărăcie (Fontes, 1993; Alaggia, 2001).
Având în vedere diversitatea factorilor care influențează probabilitatea și momentul dezvăluirii abuzului de către copil nu este surprinzător că aceștia prezintă fragmentar sau incomplet experiența abuzului, că retractează parțial sau total declarațiile în funcție de reacția persoanelor de îngrijire și a specialiștilor care intră în contact cu aceste informații. Ratele de retractare ale copiilor abuzați sexual, identificate în cadrul a trei cercetări reper pe această temă (Elliott & Briere, 1994; Bradley & Wood, 1996; Sorenson & Snow, 1991), variază între 4 și 22% iar în cercetarea realizată de T. Sorenson și B. Snow (1991) aceștia au identificat că 92% dintre copiii care au retractat acuzațiile de abuz sexual făcute asupra unei persoane, după o anumită perioadă de timp, au fost reafirmate.