Înainte de a vrea să faci ceva pentru a schimba comportamentul copilului tău ia-ți câteva minute pentru a citi despre fiecare stil parental prezentat în articol și fii cât poți tu de sincer cu tine. S-ar putea ca stilul tău de parenting[1] să fie oricare din următoarele de mai jos. În acest caz este crucial să știi că înainte de a vrea să-ți schimbi copilul este important să schimbi modul în care răspunzi copilului tău și, prin urmare, mai întâi trebuie schimbat stilul tău parental.
- Parentingul de tip elicopter: Acești părinți planează constant în jurul copilului, se opresc să-l ajute chiar și atunci când nu este nimic îngrijorător. Le termină temele, le fac și refac proiectele pentru școală și se asigură că acesta beneficiază de fiecare avantaj. Acești părinți folosesc prea multă energie în parenting – nimic nu ar trebui să stea în calea succesului copilului lor, iar dacă ceva sau cineva se opune succesului ar trebui să „aibă grijă”. Părinții elicopter acționează ca vulturii negri[2]care survolează pentru evitarea și rezolvarea fiecărei probleme. Dar, tocmai toată această implicare excesivă a părinților poate produce efecte adverse, deoarece acest stil parental ține copilul într-o stare de dependență de adulți lăsându-l nepregătit ca să se poată ocupa de situațiile dificile pe care viața are întotdeauna grijă să i le ofere. Dacă întotdeauna ați fost salvat sau „micromanageriat” este posibil să fi avut prea puțină practică în dezvoltarea unor abilități de viață independentă cum ar fi încrederea în sine, luarea deciziilor și rezolvarea problemelor. Din acest motiv un număr mare de copii cu părinți „elicopter” suferă de ceea ce se numește „tulburarea de deficit de rezolvare a problemelor” (Levin & Kilbourne, 2006) și au dificultăți să-și dezvolte încrederea în propriile capacități, depășirea și rezolvarea problemelor din lumea reală.
Sugestie: Provocarea pentru părinte este să învețe să fie implicat dar nu intruziv în viața copilului deoarece astfel va dezvolta un sentiment sănătos de independență și copilul va putea face față într-o zi problemelor fără ajutorul părintelui.
- Parentingul de tip incubator:Copilul este împins să învețe mai devreme decât ar fi adecvat, rspectiv în conformitate cu vârsta lui cognitivă și nivelul dezvoltării. Adesea se găsesc părinți care doresc ca fiul/fiica lor să exceleze, însă cercetarea lui Marano (2008) arată că, mai mult ca oricând, în zilele noastre părinții doresc să aibă un supercopil. Părinții cu acest stil parental încep devreme: le pun copiilor să asculte muzică clasică de bebeluși, folosesc carduri Baby Einstein (care nu au nici o valoare științifică dovedită) ca să-și pregătească bebelușul să citească, îi înscriu pe copii de foarte mici la lecții de vioară și la grupe speciale de șah la grădiniță. Părinții trebuie să știe care sunt caracteristicile fiecărei etape de dezvoltare pe baza recomandărilor științifice care sunt recunoscute ca potrivite pentru vârsta și stadiul copilului. Deoarece acești părinți consideră că timpul este esențial cred că acesta ar trebui folosit la maximum. Ei își împing și forțează copilul cu speranța că o să obțină un geniu din acesta. O altă cauză a acestei forțări este standardul actual de succes, respectiv copiii sunt testați pentru a fi admiși la anumite grădinițe sau în clasele primare, ceea ce-i face pe părinți să se îngrijoreze că fiul sau fiica sa nu vor fi destul de buni ca să fie admiși într-o clasă de performanți. Prin urmare, nu este timp pentru joacă și totul se rezumă la pregătiri și opționale (care este o industrie de milioane de euro) prin care copiii studiază și fac activități care le „construiesc mintea”. Stresul, anxietatea și perfecționismul nu au fost vreodată mai mari la copiii (Borba, 2009). Autoarea semnalează că în această situație păcălirea copiilor este de proporții pandemice deoarece acestor copii le este împins caracterul și dezvoltarea în afara normalității de creștere și educare.
Sugestie: Părinții trebuie să învețe să aprecieze abilitățile și talentele naturale ale copilului și să potrivească atitudinea parentală (implicare și cerințe) cu etapa de dezvoltare în care se află copilul.
- Parenting de tip „soluție rapidă”: Părinții rezolvă temporar problema cu care se confruntă copilul în loc să producă o schimbare reală, de durată. Deoarece părinții sunt obosiți, fără timp și hărțuiți de sarcini încearcă să-și îndeplinească atribuțiile cât mai rapid. Adeseori ei consideră că totul trebuie rezolvat repede și ușor inclusiv modul în care își disciplinează copiii. Prin urmare, părinții sunt dispuși să facă orice ca fiul/fiica lor să acționeze corect atât timp cât efectul acțiunii se produce „chiar acum”: fac promisiuni nerealiste, le dau tablete pentru a depăși o criză de tantrum[3]etc. Cercetările arată că din 1993 părinții dau pastile copiilor pentru a le reduce hiperactivitatea deoarce cosideră că-i mai ușor să-i dai copilului o pilulă decât să-l înveți o modalitate nouă de a se comporta. Desigur, trebuie făcută diferența între copiii care au nevoie de medicație pentru a-și controla impulsurile și copiii ai căror părinți se bazează pe acest stil de parenting, respectiv le dau medicamente copiilor doar pentru a-și ușura viața. Aceste strategii rapide învață copilul să acționeze corect pe baza unor avertismente, recompense sau pastile. Disciplinarea eficientă întotdeauna ajută copilul să învețe să-și îndrepte greșelile. O reparație rapidă poate aduce o ușurare temporară dar aproape că nu creează niciodată o schimbare reală și durabilă și din această cauză copilul va recidiva, va reveni la acele comportamente rele, iar părinții ajung și mai extenuați și descurajați.
Sugestie: Întotdeauna cea mai eficientă modalitate de a disciplina îi va lua părintelui câteva minute în care copilul este ajutat să înțeleagă ce a fost greșit și care este comportamentul corect, respectiv cum să facă bine lucrurile.
- Parinting de tip prieten: Se referă la părinții care își plasează popularitatea lor mai presus de stabilirea de limite, granițe sau fermitatea de a spune copilului „nu”. Synocate, în concluziile cercetării publicate în anul 2004, spunea: „Aproape jumătate din părinții investigați au recunoscut că în adâncul lor doresc să fie cel mai bun prieten a copilului lor” și sigur că nu există prietenie mai mare decât să spune „nu” atunci când este necesar (Borba, 2009). Părinții adesea nu pot suporta să ia o decizie nepopulară sau să pedepsească copilul dacă această decizie i-ar face să se simtă într-un anume fel… O cercetare (Tyre, Sceflo, & Kantrowitz, 2004) a demonstrat despre copii că aceștia știu numărul magic. Cercetarea a fost realizată pe copii de școală primară și a identificat că atunci când aceștia își doresc ceva nou se așteaptă să-i întrebe pe părinți de 9 ori înainte ca ei să le dea ceea ce-și doresc. Desigur că ne dorim ca fiica/fiul nostru să ne placă și într-o zi aceștia să ne devină prieteni. Însă acum ei au nevoie de părinți care să le stabilească limite și granițe și nu de un părinte care să dizolve demarcația dintre prieten și adult. Adevărul este că inabilitatea părintelui de a refuza copilul nu-l ajută pe copil să crească sigur pe el, responsabil, compătimitor și rezilient[4] (Borba, 2009). În schimb, această atitudine creează ceea ce majoritatea adulților cred că „generațiile actuale sunt cele mai alintate și au coportamentul cel mai rău”. N. Gibbs în cercetarea sa din anul 2001 a identificat că 80% dintre părinții investigați au afirmat despre copiii din acea perioadă că sunt mult mai alintați față de copiii din anii `80.
Sugestie: Părinții trebuie să învețe să stabilească limite clare și ferme, să-și reia controlul și să înțeleagă că un copil are nevoie cel mai mult de un părinte și nu de un prieten.
- Parentingul auxiliar:Gay Norton Edelman a denumit acest stil „auxiliar” dearece valoarea și succesul părintelui se măsoară prin premiile obținute de copil. Este vorba de intenția părinților de a avea un copil „perfect”, pe care aceștia îl pot arăta cu mândrie, ceea ce în parenting se mai numește „Sindromul copilului trofeu”.
În general, este bine și drăguț atunci când un părinte spune ceva merituos despre copilul său la restul lumii sau măcar la un vecin („Mihai a fost selectat în programul județean de excelență la matematică.”; Roxana a fost selectată în corul de copii al operei.”), însă devine o problemă atunci când copilul nu reușește sau primește un scor mai mic – deoarece părintele se simte rănit. Fiecare mică rezolvare, scor obținut la teste, coș marcat la baschet devine un supermotiv de laudă, iar părinții care iubesc acest stil împărtășesc imediat cu ceilalți aceste realizări. Acasă pereții sunt tencuiți cu realizările, certificatele și articolele din presă, iar cel mai nou trofeu, printre sutele de diplome, va fi afișat cu mândrie. Afișarea acestora este o caracteristică a stilului parental deoarece fiecare trofeu și premiu câștigat recent este o reflectare directă a cât de bine a fost îngrijit și educat copilul. Succesul copilului este o reprezentare vie a valorii părintelui. Acest stil parental face, cu adevărat, din copil o prelungire a propriilor dorințe, nevoi și vise. Acest stil combină competitivitatea excesivă dintre părinți și generează acestora un sentiment enorm de vină și stres dacă fiul/fiica nu obțin rezultate pe măsura așteptărilor. În cazul în care acest stil parental continuă să fie folosit poate fi amenințată identitatea copilului și apare o relație de codependență nesănătoasă între părinți și copil – respectiv devin dependenți unul de celălalt pentru a avea sentimentul de autovalorizare.
Sugestie: Învățați să vedeți copilul ca pe un individ unic separat de dvs și adaptați parentingul la trăsăturile proprii, talentele și nevoile copilului.
- Prenting paranoid: Părintele este obsedat să-și țină în siguranță fizică și psihică copilul. Să ții copilul în siguranță este o priortate pentru orice părinte, însă în zilele noastre există o teamă sporită să pierzi copilul din vedere chiar și pentru o nanosecundă. Termenul de parenting paranoid a fost introdus de F. Furedi (2002) pentru a descrie părintele mereu îngrijorat care se transformă într-o epavă nervoasă când își amintește în mod constant pericolele care sunt oriunde și amenință securitatea și starea de bine a copilului (răpitori, teroriști, violatori, cyberbullying, pedofilii online, mâncarea nesănătoasă, jucăriile desenate cu vopsea care conține plumb etc.). Acești părinți consideră că lumea este înficoșătoare așa că ei au grijă într-un mod mai strict de copii, îi urmăresc mai îndeaproape și îi protejează mult mai mult – uneori până la extreme. În mod constant frica cu privire la pericolele care „s-ar putea” întâmpla se amplifică numai în ceea ce-l privește pe copil. Psihologii americani J. Dacey și L. Fiore (2006) au arătat că în realitate, cu cât părintele cu acest stil mărește controlul și strânge plasa de siguranță, cu atât devine mai obsedat și mai îngrijorat. Cât privește copilul acesta devine mai puțin încrezător și îngrijorat mai mult ca oricând.
Sugestie: Învață să te relaxezi puțin mai mult și dă-ți seama că ești exagerat de protectiv. Copilul trebuie să învețe să se confrunte cu viața, iar tu ocupă-te de propriile îngrijorări astfel încât să nu-ți transmiți fricile copilului tău.
- Parentingul secundar: Copiii de astăzi reprezintă „generația conectată” deoarece sunt influențați mai mult ca oricând de informațiile de pe internet (youtube, facebook etc.) prin intermediul tabletelor, telefoanelor – orice ecran care poate conectat la internet. Într-o cercetarea realizată în SUA, în anul 2003, pedagogii V. Rideout, E.A. Vandelwater și E.A. Wartella au descoperit că, în medie, copiii cu vârstele între 2 și 7 ani petrec 3 ore pe zi în fața ecranelor. Copiii sunt deosebit de vulnerabili deoarece ei cred ceea ce văd. Prin intermediul ecranelor sunt bombardați cu violență, sex, alcool, vulgaritate și mercantilism – ceea ce îi forțează să crească prea repede. Deoarece stau conectați în exces cu ecranele copiii petrec puțin timp față în față cu adulții. Odată ce părintele are un rol secundar în fața copilului, acesta începe să piardă puterea și cultura dominantă pentru copil începe să devină înlocuitorul părintelui. În această situație copilul devine mai vulnerabil la presiunile exterioare. Este mult mai probabil ca el să se bazeze pe altcineva, decât pe părinte, ca să-l îndrume și există riscul să adopte valorile altor persoane pe care nu le cunoașteți.
Sugestie: Realizează că tu ești cea mai puternică influență în ghidarea valorilor, atitudinilor și comportamentului copilului tău precum și în protejarea lui împotriva comportamentelor riscante și găsește modalități de a rămâne mai implicat în viața copilului.
Este posibil ca fiind mult prea preocupați de ceea ce este la modă în parenting ne-am îndepărat de parentingul sănătos debarasându-ne astfel de principiile fundamentale ale parentingului eficient, principii stabilite în peste 50 de ani de cercetare în domeniul psihologiei dezvoltării copilului. Din păcate părinții se bazează adesea pe sfaturi și curente care sunt în vogă, adesea nesusținute de cercetări științifice, și mai puțin pe instinctul lor și sfatul psihologului.
[1] Rol de părinte sau rol parental. Calitățile personale ale părinților necesare dezvoltării copilului. Rolul de părinte presupune îndeplinirea câtorva sarcini esențiale: a) asigurarea bunăstării fizice a copilului(adăpost, hrană, asistență medicală); b) promovarea unui mediu emoțional adecvat, astfel încât copilul să se simtă iubit, dorit și valoros pentru familie; c) dezvoltarea potențialului intelectual al copilului, prin înțelegerea faptului că există o relație între acest potențial și mediul fizic și emoțional în care trăiește copilul; d) dezvoltarea relațiilor sociale potrivit vârstei copilului, a rolurilor de adult și învățarea unor concepte cum ar fi: scopuri sau obiective viitoare, succes, muncă, bani etc.; e) învățarea regulilor sociale. (Golanty & Harris, 1982).
[2] Este o pasăre răpitoare de zi. În zbor, vulturul negru se recunoaște prin talia sa mare, aripile foarte mari și profund digitate și coada cuneiformă.
[3] Acces de furie. Izbucnire emoțională violentă a copilului, care se manifestă prin atacuri agresive, furie, accese de plâns, acesta lovind cu mâinile și izbind cu picioarele de pământ (Băiceanu, 2004).
[4] O reușită în ciuda tuturor amenințărilor grave care privesc adaptarea sau dezvoltarea (Masten, 2001); Abilitatea de a depăși adversitățile generate de expunerea la situații de viață cu un înalt grad de risc (Farser, 2008).