Copiii cu părinți divorțați, în comparație cu cei ai căror părinți sunt căsătoriți, au fost identificați cu rezultate școlare mai slabe, cu mai multe probleme emoționale și sociale, cu stimă de sine scăzută și mai multe dificultăți în relațiile interpersonale (Amato, 2001; Cherlin, 1999; Hetherington, 1999; Kelly, 2000; McLanahan & Sandefur, 1994; Morrison & Coiro, 1999). Cu toare acestea, diferențele de adaptare ale copiilor la divorțul părinților sunt intensificate sau atenuate de alte variabile care au legătură cu structura și dinamica familiei aflate în divorț. În general conflictul, atât în cuplurile căsătorite cât și în cuplurile aflate în divorț, a fost identificat ca fiind cea mai semnificativă variabilă care prezice adaptarea după divorț.
Goodman, Bonds, Sandler și Braver (2004) au identificat între părinți 3 tipuri de conflicte:
- Juridic – se caracterizează prin mai multe procese care se prelungesc, atitudini de dispreț și numeroase modificări care sunt introduse la instanțele de judecată de un părinte împotriva celuilalt;
- Interpersonal – include certuri, comentarii negative și violență fizică;
- Atitudinal – refelectă manifestările de furie și ostilitata dintre părinți.
Deoarece copiii sunt cea mai durabilă legătură între părinții care au divorțat, adesea aceștia sunt ținta sau sursa acestor trei tipuri de conflicte interdependente dintre foștii soți. De exemplu, emoțiile puternice de furie, trădare și pierdere generate de divorț pot amplifica disputele juridice dintre cei doi părinți prin prelungirea în ani a procesului care implică și aspecte privind autoritatea părintească, stabilirea locuinței și programul de vizitare.
Janet R. Johnston (2006) a reprezentat conflictul parental ca un continuum de-a lungul a două axe. Prima axă reprezintă nivelul conflictului (de la scăzut la înalt), iar a doua axă se referă la deschidere (de la mascat până la deschis). Conflictul scăzut are frecvență și intensitate scăzută. Conflictul înalt (major) are frecvență și intensitate înaltă. Conflictul major între părinți se caracterizează prin neîncredere, furie, învinuiri și certuri cu privire la copil. Termenul de conflict desemnează atitudini și expresii verbale în care ambii părinți sunt implicați și „refuză să respecte unul altuia regulile, solicitările sau cererile”. La cel mai înalt nivel al continuumului conflictul este adesea asociat cu agresiuni fizice generate de neînțelegeri cu privire la modul în care se exercită autoritatea părintească și programul de relații personale. Cercetările au demonstrat că relațiile dintre conflict și efectele asupra copiilor nu sunt simple. Conflictele de intensitate ridicată chiar dacă au frecvență scăzută pot avea impact enorm asupra copiilor.
Alți factori care afectează modul în care răspunde copilul la conflict sunt caracteristicile personale ale copilului (temperamentul și vârsta); sănătatea mintală a părinților; stilul parental și modalitățile de disciplinare cât și factori de mediu (stabilitatea economică a familiei și existența unui suport social disponibil).
FACTORI CARE AFECTEAZĂ ADAPTAREA COPILULUI LA SEPARAREA PĂRINȚILOR: VÂRSTA COPILULUI LA SEPARARE
Deoarece trebuie să îndeplinească diferite sarcini emoționale și sociale specifice nivelului de dezvoltare, copiii reacționează diferit în funcție de vârstă la divorțul și conflictul dintre părinți.
Copiii mici (bebelușii și preșcolarii) nu au capacitatea cognitivă de a evalua cu exactitate cauzele și consecințele divorțului și din acest motiv se învinovățesc, iar sentimentele de frică și abandon sunt răspunsuri specifice la divorțul părinților. Pe lângă insuficienta dezvoltare cognitivă copiii aflați la acestă vârstă sunt și dependenți de prezența continuă a părinților și nu se pot baza sau accesa resurse externe.
Deoarece părinții sunt destul de vulnerabili la momentul divorțului sau atunci când relația dintre ei este caracterizată de un conflict major aceștia tind să se concentreze asupra propriilor nevoi și experiențe și sunt mai puțin disponibili să răspundă într-un mod consistent nevoilor și experiențelor copilului (Roseby & Johnston, 1998). În acest context, crește anxietatea copilului și, în mod special la preșcolari, apar mai multe comportamente opoziționiste. Preșcolarii tind să simtă mai puțin control și mai multă neputință atunci când oamenii în care aveau încredere au comportamente care sunt percepute de către ei ca fiind amenințătoare și înfricoșătoare.
Copiii de vârstă școlară se concentrează pe simțul copetiției și controlul situațiilor fizice, intelectuale și sociale. Relațiile cu alți copii de vârste egale sau apropiate și experiențele din afara familiei sunt importante, iar familia ar trebui să ofere un sprijin predictibil, consistent și ghidare pentru pentru aceste noi relații și provocări. Atunci când relațiile copilului cu familia sunt perturbate de divorțul părinților sau de conflictul dintre aceștia, copiii de vârstă școlară tind să se bazeze prea mult pe ei înșiși sau să se alieze cu un părinte pentru a obține ghidare și sentimentul că este de partea cuiva pe care îl consideră rănit.
În perioada 10-12 ani copilul înțelege mai bine conținutul conflictului dintre părinții săi și exteriorizează mai puțin emoțiile negative (furie, tristețe, îngrijorare sau rușine) atunci când conflictul dintre părinți se referă la copil (Grych, 1998).
În comparație cu vârstele anterioare la adolescență copiii au o înțelegere cognitivă, emoțională și socială mai ridicată, Aceștia încearcă într-un mod activ să își creeze identitatea proprie care să fie diferită de cea a părinților. Adolescenții devin din ce în ce mai mult apți să înțeleagă aspectele morale și modul în care propriile acțiuni sunt văzute de alții. În comparație cu adulții, percepția adolescenților asupra riscurilor este diferită și sunt mai puțin capabili să-și controleze propriile impulsuri. În contextul în care divorțul părinților este caracterizat de un conflict interpersonal intens adolescentul poate derapa prin manipularea și folosirea conflictului dintre părinți în avantajul său cu scopul de a-și crește nivelul de libertate și a-și micșora responsabilitatea. Aceștia sunt dispuși să se alieze cu un părinte și să blameze pretinsul comportament rău al celuilalt părinte, să învinovățească și să judece pe părintele respins atât pentru comportamentul de acasă cât și din societate.
DIFERENȚELE DE GEN
Cercetări consistente cu privire la impactul conflictului major dintre părinți au constatat că fetele sunt mai stresate și s-au simțit în primejdie mai mult decât băieții. Studiul longitudinal Virginia (Hetherington, 1999) a constatat că fetele s-au învinovățit mai mult pentru conflictul în care se aflau părinții lor în timp ce băieții aveau tendința de a se distanța și retrage. În adolescență băieții au fost identificați cu risc mai ridicat de a se implica în altercații fizice (Hetherington, 1999). Cu toate acestea, cercetări mai noi (Richmond & Stocker, 2007) au identificat că băieții adolescenți sunt mai înverșunați și se învinovățesc mai mult pentru conflictul dintre părinți. În general, băieții cu părinți divorțați par să aibă mai multe probleme pe termen lung indiferent de nivelul conflictului dintre părinți (Hetherington, 1999).
FACTORI DE PROTECȚIE
Abilitățile parentale par să fie compromise în caz de conflict major atât în situația în care părinții sunt căsătoriți cât și în cazul în care părinții sunt divorțați. Părinții între care conflictele au o intensitate scăzută sau nu sunt prezente sunt capabili să ofere copiilor căldură, sunt suportivi, au un stil de parenting și practici de disciplinare de tip demoract, iar copiii lor au o dezvoltare mai bună în comparație cu copiii ai căror părinți sunt mai puțin atenți, oferă mai puțin suport și au un stil parental deficitar (Amato, 2000; Hetherington, 1999; Krishnakumar & Buehler, 2000).
S-a demonstrat că o calitate bună și foarte bună a perentingului diminuează efectele nengative ale conflictului marital asupra adăptării copilului. Un studiu efectuat de El-Sheikh și Elmore-Staton (2004) a constatat că relația de atașament sigură dintre copil și părinte este un factor de protecție împotriva problemelor de adaptare asociate conflictului marital. Un alt factor care diminuează efectele negative ale conflictului marital asupra copilului este relația iubitoare și sigură a copilului cu unul dintre părinți (Emery, Waldron, Kitzmann,&Aaron, 1999).
Pentru adolescentul care s-a detașat/desprins de familia lui, din cauza conflictului dintre părinți sau din cauza conflictului dintre el și un părinte, implicarea unui adult (ca de exemplu, rudă, profesor, antrenor, un părinte al unui prieten etc.) pare să medieze influența negativă pe care o poate avea asupra lui alți adolescenți și să-i diminueze semnificativ probelmele de comportament (Hetherington, 1999). În general, pentru toți copiii, relația de încredere cu persoana de îngrijire poate oferi stabilitate, confort și predictibilitate atenuându-se astfel efectele negative care provin din mediul familial.
În concluzie, în măsura în care părinții pot să încapsuleze conflictul dintre ei își vor proteja copilul de expunere la tensiunea din certurile pline de ostilitate și, prin urmare, copilul va fi mai puțin predispus să fie afectat de efectele negative ale divorțului (Hetherington, 1999). Dacă părinții pot ține la distanță copilul de conflictul dintre ei (își exprimă dezacordurile fără ostilitate și dispreț) și se concentrează asupra unui parenting sănătos, copiii lor au mai multe șanse să se adapteze pozitiv la divorț și să răspundă rezilient la stresul generat de schimbarile provocate de divorțul părinților (Grych, 2005).